Urdoicile copilăriei mele… alea, de-mi lasă gura apă și-mi cască ochii ca la melci. Nu sunt eu bucătăreasă, dar pot să mă laud că am multe rețete care-mi ies foarte bine. În schimb, plăcintele astea niciodată! Bine… seamănă și sunt bune, dar gustul dat de mama și felul în care arată la ea, nu-mi iese și gata.

Când am  aflat că face plăcinte cu urdă, am fugit la ea. Și ca să nu-mi fie greu singură, am luat și o mână de ajutor cu mine, la mâncat… desigur.

Am ajuns când scotea prima tavă din cuptor. Doamne ce miros tămăduitor era acolo!

Așadar… încep interogatoriul, cu gura plină, hotărâtă să schimb istoria:

– Mno, hai zi, ce ai pus acolo?

– Făină, lapte, ouă, sare, zahăr, drojdie, le frămânți foarte bine…

– Staiii, că vrăjeala asta am mai auzit-o. Concret. Câtă faină?

– Draga mamii, în funcție de câte vrei să faci.

Mă uit puțin nedumerită, deja în mintea mea se așterneau camioane cu saci de făină… dacă vreau să fac multeee… oare o să-mi ajungă? Continui:

– Lapte cât pui?

– Lapte pui după textura aluatului. 

Înghit cu greu îmbucătura. Când lucrez pe calculator, în Photoshop, am o grămadă de texturi acolo, dar pe asta nu am văzut-o. Ca să nu par proastă nu zic nimic (o să dau o căutare pe Google când ajung acasă).

– Și sare? Insist eu, poate prind ceva.

– Sare și zahăr pui după gust.  

– Ai nu mă înnebuni? Seriiioooos?!!! La asta nu m-aș fi gândit niciodată.

Și totuși care e secretul?

– Când obții textura dorită, te apuci de frământat, e foarte simplu, nu e nici un secret. 

– !!!?!?!

Văzându-mi fața mirată se scuză… micuța:

– Nu știu puiule, eu fac urdoicile astea după ochi, nu am o rețetă anume. 

– După ochi? Da’ ce măsură atomico-fantastică e asta? Oooohhh! Mă simt ca la orele de chimie – confuză ;))

Cu optimismul înnecat, golesc restul tăvii de plăcinte în geantă și o tai spre casă. Nu mă judecați… era imperios necesar să-mi iau un premiu de consolare.

Data viitoare o să joc murdar: Merg din timp și o filmez.

 

Dacă-ți place acest articol, distribuie-l și prietenilor tăi

Facebook Comments