Te pune pe gânduri, este o proză triumfătoare şi tragică în acelaşi timp, îţi taie răsuflarea” The Guardian

PREZENTARE

Este anul 1939. Germania nazista. Tara isi tine rasuflarea. Moartea nu a avut niciodata mai mult de lucru, si va deveni chiar mai ocupata. Liesel Meminger si fratele ei mai mic sunt dusi de catre mama lor sa locuiasca cu o familie sociala in afara orasului München. Tatal lui Liesel a fost dus departe sub soapta unui singur cuvant nefamiliar – Kommunist -, iar Liesel vede in ochii mamei sale teama unui destin similar. Pe parcursul calatoriei, Moartea ii face o vizita baietelului si o observa pe Liesel. Va fi prima dintre multe intalniri apropiate. Langa mormantul fratelui ei, viata lui Liesel se schimba atunci cand ea ridica un singur obiect, ascuns partial in zapada. Este Manualul Groparului, lasat acolo din greseala, si este prima ei carte furata. Astfel incepe o poveste despre dragostea de carti si de cuvinte, pe masura ce Liesel invata sa citeasca cu ajutorul tatalui ei adoptiv, care canta la acordeon. In curand, va fura carti de la incendierile de carti organizate de nazisti, din biblioteca sotiei primarului, si de oriunde le mai putea gasi. Hotul de carti este o poveste despre puterea cuvintelor de a creea lumi. Cu o scriitura superb maiestrita si arzand cu intensitate, premiatul autor Marcus Zusak ne-a daruit una dintre cele mai durabile povesti ale timpurilor noastre.

FRAGMENTE:

„Nu, se gândi Liesel în timp ce mergea. Inima mea este cea obosită.” O inimă de treisprezece ani nu ar trebui să se simtă astfel.”

„Sunt bântuită de oameni.”

„Câteodată, sosesc prea devreme. Mă grăbesc şi unii oameni se agaţă de viaţă mai mult decât era de aşteptat.”

„Cuvintele. De ce trebuiau să existe? Fără ele, nu ar mai fi nimic din toate astea. În lipsa cuvintelor, Fuhrerul nu era nimic. Nu ar fi prizionieri care șchiopătează, nevoia de consolare sau de trucuri cu vorbe care să ne facă să ne simțim mai bine. La ce sunt bune cuvintele?”

„Oamenii au momente definitorii, presupun, mai ales atunci când sunt copii.”

“Singurul lucru mai rău decât un băiat care te urăşte: Un băiat care te iubeşte.”

„Am urât cuvintele şi le-am iubit, şi sper că le-am orânduit bine.”

„Oamenii observă culorile unei zile numai la sfârşit şi la început, dar pentru mine este destul de clar că ea combină o multitudine de nuanţe şi tonuri, cu fiecare moment care trece. O singură oră poate consta în mii de culori diferite.”

„A nu pleca: un act de încredere şi de iubire descifrat deseori de copii.”

„Uneori, oamenii sunt frumoşi. Nu la aspect. Nu prin ceea ce spun. Ci prin ceea ce sunt.”

„Câteodată, sosesc prea devreme. Mă grăbesc şi unii oameni se agaţă de viaţă mai mult decât era de aşteptat.”

„Un om nu are o inimă ca a mea. Inima omenească este o linie, în timp ce a mea este un cerc şi posed abilitatea infinită de a fi la locul potrivit la momentul potrivit. Consecinţele acestui lucru sunt că mereu găsesc oameni în cel mai bun moment al lor şi în cel mai rău. Văd urâţenia şi frumuseţea lor şi mă întreb cum poate cineva să fie în două feluri în acelaşi timp. Totuşi, ei au un lucru pe care îl invidiez. Oamenii, lăsând la o parte orice altceva, au bunul-simţ de a muri.”

„Presupun că oamenilor le place să vadă puţină distrugere. Castele de nisip, case din cărţi de joc, de acolo începe. Marele lor talent este capacitatea de a înteţi un conflict.”

„Undeva în toată zăpada, putea să-și vadă inima frântă în două. Fiecare jumătate strălucea și bătea sub tot acel alb.”

„Poate o persoană să fure fericire? Sau este doar o altă interioară și infernală festă omenească?”

“Da, am văzut foarte multe lucruri în această lume. Asist la cele mai mari dezastre și lucrez pentru cei mai mari răufăcători. Dar mai sunt și alte momente. Există unele povești (doar câteva, după cum am sugerat mai devreme) cărora le permit să mă distragă în timp ce lucrez, exact cum fac culorile.  Le iau din cele mai ghinioniste și neobișnuite locuri și mă asigur că mi le amintesc în vreme ce îmi fac treaba. “Hoțul de cărți” este o astfel de poveste“.

“Am vrut să-i vorbesc hoțului de cărți despre frumusețe și brutalitate. Dar ce-i puteam spune despre acele lucruri pe care deja le știa? Am venit să-i explic că, în mod constant, supraestimez și subestimez omenirea – ca rareori pur și simplu o estimez. Am vrut să o întreb cum același lucru poate fi și urât, și plin de glorie, iar cuvintele ei atât de osânditoare și strălucite. Nici unul dintre aceste lucruri însă nu mi-au ieșit din gură. Tot ce am fost capabilă să fac a fost să mă întorc spre Liesel Meminger și să-i spun singurul adevăr pe care îl știu. I l-am zis hoțului de cărți și vi-l spun acum și dumneavoastră.”

Dacă-ți place acest articol, distribuie-l și prietenilor tăi

Facebook Comments