„Popa

Nona, mi-e sufletul greu.

(Se-ncovoaie chinuit)

De când ai intrat fâlfâitoare în viaţa mea

mă zbat

între îndrăzneli ce scutură turlele cerului

şi între temeri de copil –

(Şoptind:)

Din potire-aş putea

sânge de Dumnezeu să arunc în ţărână –

şi totuşi carnea mea tremură.

 Câteodată iau capul cânelui meu între palme,

mă oglindesc în ochii lui –

şi simt: i-e milă de mine că-s om.

Paşii se opresc, mă caut în zare: unde merg?

Mă caut în pulberea drumului,

şi printre hârburi de cer: cine sunt?

Vezi Nona, acum sunt trist,

acum sunt foarte trist,

şi totuşi dac-ar fi iarbă verde aici in jur

aş putea să joc desculţ şi nebun în faţa ta.

Tu m-ai privi,

dar jocul meu ar fi aşa de trist

C-ar stârni plângere”.

………………………………………………….

„Nona, zvârcolirea ne-a fost în zadar.

Aveai în glas aramă de clopot

când mă doreai stăpân pe stânile luterane.

Nona – floare de spin –

azi sunt cu-atâtea frământări mai bătrân,

mai bătrân c-o lume,

mai bătrân c-o îndoială,

mai bătrân c-un chin.

Fiica pământului, tu nu eşti aici să m-asculţi –

întârzii sau vii?

De unde?

Tu ştii răspunde de pretutindeni,

ai putea în uşă zvâcnindă s-apari –

şi ai putea din pământ să ţâşneşti

răsucindu-te flacără.

…………………………………………………………………………

„Nona

(furtunatică îl ia de mână, îl duce în prag, deschide uşa)

Să-ţi spun ce vreau? Vino…

Ce noapte! Auzi?

Asculţi tăcerea şi nu te mai saturi.

Numai sângele se loveşte

de malurile trupului,

sângele acesta care la fel ar vrea

să bată în ţărmul lumii,

sângele acesta care plânge

chinuit de setea de-a fi –

şi râde în hohote peste biserici.

Părinte, undeva în vale

ghicesc biserica ta.

Aprinde-o pentru mine!

Până mâne seara să mi-o jertfeşti!

 Ca să trec desculţă

prin scrumul ei măcinat”.

……………………………………………….

„Popa                               

Rămas bun, domnişoară Nona,                               

undeva te-au azvârlit în flăcări

şi paserile cerului au înnebunit

de tămâia cărnii tale.

Ai tulburat apele, sufletul renaşte sănătos.

Somn potolit, domnişoară Nona,

scrumul de floare nebună

vântul să ţi-l împrăştie pe pământ.

Fără durere rămân – şi nu mai strig”.

 

TULBURAREA APELOR — Drama in sase tablouri de Lucian Blaga. Scrisa in cursul anului 1922

 

Dacă-ți place acest articol, distribuie-l și prietenilor tăi

Facebook Comments