Gânduri răzlețe

Când prietenii te iartă, da’ nu te uită!

– Aloooo, minunea şi salvarea mea, încep eu ca un milog-pupincurist-disperat convorbirea pe la 9 dimineaţa. Am uitat să precizez că-mi ţineam glasul să sune blând şi suav de privighetoare.

– Dap, primesc, în schimb, un răspuns sec.

– Ştiiiii, am o problemă cu calculatorul. Nu merge nenorocitul, dă erori şi trebuie să trimit repeeedeee o lucrare în print… doar ştiiii şi tuuu că în publicitate totul ardeeeeeee.

– Aaaa, de-aia m-ai sunat?

Cum de-aia? mă înfoi, ţi se pare puţin? o spun în gând.

– Te roooogggg, hai până la mine şi fă ceva cu mânuţele tale minunate.

– O să trec mâine.

– Mâineee? ooo, nuuu. Stai, nu ai înţeles – azi – ardeeee – acuuumm!!!

– Serios acum, nu pot azi.

– Hai, minuuune, continui milogeala, ajută şi tu un suflet chinuit, căci plata ta, vorba aceea, multă o să fie în ceruri, insist eu ca tot omul disperat.

Omul nostru se încumetă, vine, apasă două taste şi zice:

– Gata!

– Ieeeee. Sar în sus de bucurie.

Apropo. Fac o paranteză. Pe voi nu vă oftică momentul ăla în care te dai de ceasul morţii cu calculatorul sau cu telefonul şi vine meseriaşul,  face două chestii rapid şi totul se rezolvă ca prin minune? Să mai spună cineva că tehnologia nu este o bestie afurisită.

Să revin. Îi mulţumesc omului, îl întreb cât mă costă, nu vrea să-i plătesc nimic pentru că suntem, cică, prieteni şi pleacă zâmbind suspect în colţul gurii.

A doua zi, pornesc calculatorul cu chef fabulos de muncă; bine, hai că aici am exagerat cu cheful fabulos, rectific – deschid calulatorul – şi ce să vezi… îmi cere parolă.

Mă uit chiorâş, ridic sprâncenele, îmi rod o unghie… pun mâna pe telefon şi sun:

– Neaţa! Ce să vezi… iarăşi eu…

–  Spune, draga mea prietenă, cu ce pot să te ajut? Vocea lui nu suna a bine.

– Ştii… oare… tu… cumva… din greşealăă… ai pus parolă la calculatorul meu ieri?

– Da.

– Ăăăăă, înghit în gol, şi care e?

– Ziua mea de naştere.

Rămân mască. Arunc rapid privirea pe calendarul de pe birou… ah! Ziua lui era chiar ieri.

Am muţit.

Am murit.

Caput.

Tot Someşul şi Dunărea nu puteau să-mi spele ruşinea.

Ştii acel moment în care te simţi ultimul om… eram acolo şi fără anestezie.

Urmează o discuţie plină de iertăciuni, apoi zice prietenul meu:

– No stai liniştită… că nu m-am supărat pe tine… doar suntem prieteni vechi.

Pfuu. Răsuflu uşurată şi întreb înainte să închid:

– Daaaa, auzi, cum ai trecut ziua ta în parolă? Doar ziua sau şi luna? Şi dacă ambele, ce ai trecut prima dată? Aaaaa, şi cum ai scris, cu cifre sau cu litere?

– Oooo draga mea… ai destule posibilităţi, încearcă-le… succes! Şi închide râzând.

– Mda…

N-am ce să zic… o meritam din pliiinnn.

 

Dacă-ți place acest articol, distribuie-l și prietenilor tăi
Facebook Comments